După o cercetare îndelungată de aproape două decenii a fenomenului literar românesc din diaspora, istoricul şi criticul literar Florea Firan finalizează o lucrare de o valoare deosebită, intitulată Memoria Emigraţiei, realizată în maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române..., de stabilire a detaliilor biobibliografice, însoţite de ierarhizări şi de opinii critice asupra operelor vizate. Sunt analizaţi, comentaţi şi prezentaţi monografic, în ordine alfabetică, o sută de scriitori din numărul imens al celor care au luat drumul exilului din varii motive. Autorul analizează şi comentează opera scriitorilor plecaţi din ţară în perioade diferite, mulţi după 1945, odată cu instaurarea regimului comunist şi angajarea lor în tot felul de prestaţii, încercând să-şi continue activitatea din ţară. Unii au făcut jurnalism la posturi de radio ca Europa Liberă, alţii au editat reviste sau au fondat edituri şi au creat cercuri şi cenacluri literare, precum Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, iniţiat în 1963 de Leonid M. Arcade, cel mai longeviv cenaclu românesc din străinătate, frecventat de scriitorii emigranţi din Franţa sau din alte ţări, aflaţi în trecere prin Paris.

Florea Firan a fost preocupat de tema emigraţiei încă din perioada 1975-1980, când a avut oportunitatea de a beneficia de o bursă acordată de Guvernul Francez, la Antibes, şi în Italia, la Universitatea din Pisa şi la Accademia di Romania din Roma, în acorduri culturale româno-italiene (1981-1986). Atunci a avut prilejul de a se întâlni cu o parte dintre cei care optaseră pentru desprinderea de ţara de origine şi care beneficiază de prezentări exacte şi obiective. Imediat după 1989, Florea Firan realizează o primă lucrare intitulată Literatura diasporei care se adresa, în primul rând, mediului universitar şi preuniversitar, analizând autori incluşi deja în manualele şcolare.

După ce relevă prezenţa noastră în spiritualitatea universală, cu Olahus, Cantemir, Milescu, Florea Firan se referă la contribuţiile majore ale unor „Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ştefan Baciu la înnoirea limbajului liric, ale lui Petru Dumitriu, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag la diversificarea formulelor narative, ale lui Pius Servien, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, Basarab Nicolescu la îmbogăţirea gândirii filosofice şi estetice contemporane”. Un spaţiu generos este dedicat triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, personalităţi „de talie mondială, a căror operă aparţine definitiv întregii umanităţi”, precum şi celor patru scriitoare românce de expresie franceză: Martha Bibescu, Anna Brâncoveanu (Contesa de Noailles), Elena Ghica (Dora d’Istria) şi Elena Văcărescu, „care au fascinat Europa prin ideile lor progresiste, distincţie intelectuală, inteligenţă şi frumuseţe”. Considerând că principala caracteristică a criticii emigraţiei o constituie „poziţia sa activă, polemică, de reper sigur pentru creaţia autentică, opusă presiunii mimetismelor şi diletantismului”, antologatorul remarcă „existenţa unei viguroase critici în diasporă incluzând nume precum Monica Lovinescu, Ion Negoiţescu, Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Lucian Raicu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu, ilustrând propensiunea spre trăirea esenţelor româneşti, spre aprofundarea relaţiei dintre tradiţie şi modernitate”.

În profilul de creator al fiecărui autor analizat, Florea Firan subliniază şi diversele conotaţii ale exilului şi receptarea lui ca atare: „Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neamul o patrie?”, se întreba tânărul Cioran prin 1932. Vintilă Horia considera că „Exilul nu înseamnă a pleca dintr-un loc şi a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii”. În alt context, el menţiona: „Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupaşcu, eu şi alţii ne-am fi realizat, dacă am fi rămas în România, doar pe un plan gândirist, adică naţional, şi n-am fi reuşit niciodată să spargem aceste limite. Durerea ne-a transformat în altceva.” Constantin Eretescu avea o părere oarecum diferită: „Exilul, o lume care, orice ai face, te tratează ca pe un străin... Am obţinut dreptul de a umbla prin lume, dar asta cu preţul îndepărtării de România”.

Florea Firan relevă că autorii antologaţi îşi revendică originile româneşti continuând să scrie, unii în limba maternă, alţii în cea adoptată, în ambele medii culturale: „Mircea Eliade mărturisea cândva că nu putea să scrie literatură decât în româneşte, «dar cred că nici n-ar trebui să scriu altfel, pentru că limba în care am scris şi scriu încă este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii româneşti. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui». Ştefan Baciu afirma: «Eu mă consider scriitor român, chiar când scriu în spaniolă, în portugheză, în germană...»”.

Memoria Emigraţiei este un concept care se referă la amintirile şi experienţele legate de fenomenul migraţiei. Această memorie poate cuprinde emoţiile, provocările, tradiţiile, obiceiurile şi schimbările culturale trăite de emigranţi în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată şi transmisă prin intermediul poveştilor, tradiţiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat lui Constantin Brâncuşi, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul şi impactul migraţiei asupra scriitorilor şi comunităţilor lor.

Cartea Memoria Emigraţiei prezintă şi opiniile diferiţilor scriitori cu privire la propriile emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experienţe privind creaţiile lor literare.

Un prim motiv literar constatat la autorii antologaţi este acela pe care profesorul Florea Firan îl numeşte „ruperea de ţară”: „nevoiţi să apuce drumul exilului pentru a se putea manifesta într-o zonă fertilă, a tuturor posibilităţilor, pentru a se împlini, departe de cenzură, directive şi constrângeri de tot felul, puţini au reuşit, totuşi, să se realizeze pe măsura talentului lor, trăind poate singura dramă adevărată, aceea a creatorului visând la o mereu adevărată şi până la urmă imposibilă întoarcere”. Mircea Eliade a manifestat un interes profund pentru temele identităţii naţionale şi culturale. În scrierile sale, Eliade a explorat concepte legate de „ruptura” sau despărţirea de ţară în contextul unei identităţi culturale şi naţionale, a analizat aspecte legate de nostalgia pentru patrie, impactul exilului sau separării fizice asupra individului şi modul în care acestea pot afecta psihologia umană. Gânditorul Emil Cioran, în eseurile şi operele sale filosofice, a examinat adesea ideea că legătura cu pământul natal şi cultura de origine poate avea un profund impact emoţional şi spiritual asupra scriitorului, asupra oricărui om în general.

Alt element de analiză pentru Florea Firan în lucrarea sa, Memoria Emigraţiei, îl reprezintă felul în care scriitorii din exil „îşi păstrează sau îşi revendică originile româneşti continuând să scrie, unii în limba maternă, alţii în cea adoptată, în ambele medii culturale”. Ca istoric şi critic literar, Florea Firan consemnează, în cazul Ninei Cassian, ale cărei opere reflectă adesea experienţa exilului şi identitatea românească: „Intimidată de campania declanşată împotriva ei, Nina Cassian trece în extrema poeziilor realist-socialiste şi până în 1956 publică mai multe volume în care va sacrifica valoarea artistică în compromisul cu ideologia comunistă aflată la putere; cu volumul Vârstele anului (1957), Nina Cassian revine la o perioadă de echilibru când îşi schimbă discursul poetic”.

O parte însemnată a lucrării profesorului Florea Firan este consacrată literaturii vii (care încă se plăsmuieşte) a exilului, a scriitorilor ce aparţin „diasporei” după 1990, unde contribuţia este prin excelenţă. Desigur, există mai mulţi scriitori români care trăiesc în exil şi care au reuşit să-şi păstreze şi să-şi revendice originea românească în operele şi activităţile lor. Iată câţiva dintre aceştia. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009), recunoscându-i-se astfel contribuţia deosebită la literatura contemporană „prin abordarea temelor complexe ale supravieţuirii sub un regim opresiv şi a impactului acestuia asupra individului şi societăţii”, a emigrat în Germania în anii ’80, din cauza presiunii regimului comunist. Scrierile sale, precum romanul Leagănul respiraţiei, reflectă adesea experienţa opresiunii politice şi a exilului. Norman Manea, alt scriitor important, despre care Florea Firan afirmă: „Norman Manea aparţine deopotrivă culturii române şi celei universale”, a predat literatură la diverse universităţi din Statele Unite ale Americii. Andrei Codrescu, „unul dintre cei mai importanţi scriitori români din diaspora”, cu o operă diversă şi complexă, editează revista de avangardă poeticăExquisite Corpse: A Journal of Letters and Life.

Mulţi dintre autorii incluşi în cartea Memoria Emigraţiei sunt cunoscuţi de către cititorul român (şi datorită portretelor literare pe care Florea Firan le-a realizat ca editoriale în revista Scrisul Românesc), alţii „pot fi consideraţi o revelaţie, iar descoperirea lor, o bucurie intelectuală”. Un asemenea nume ar fi cel al Roxanei Eminescu, născută Stătescu: „Din 1961 îşi schimbă numele după al mamei, Eminescu. Critic şi istoric literar, eseist, traducătoare, Roxana Eminescu, din motive politice, ia calea exilului în 1981, mai întâi în Portugalia, apoi în Franţa unde se stabileşte definitiv în 1984”.

Aşa cum Florea Firan relevă în Introducerea lucrării sale, „literatura română şi în emigraţie are diversitate şi forţă, originalitate şi manifestări artistice uneori neaşteptate, îmbogăţind patrimoniul nostru naţional”, datorită dorinţei fiecărui scriitor român emigrant de a se afirma în ţara de adopţie.

Prin Memoria Emigraţiei, lucrare impresionantă şi prin vastitate, istoricul şi criticul literar Florea Firan urmăreşte în principal „recuperarea şi restituirea acestor creatori, parte integrantă din cultura naţională”.

Cartea a fost lansată cu prilejul inaugurării Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc de la Craiova (muzeu înfiinţat de Lucian Dindirică), înmânată celor peste două sute de participanţi.